Skip to Content

Despre dizabilitati si ce facem cu ele

Acum cateva zile am facut o calatorie cu trenul. La cuseta, cl. II, na, e criza.

Din pacate pentru mine n-am mai gasit loc jos asa ca a trebuit sa fac un mic exercitiu de contorsionism ca sa ma strecor in patul din mijloc. Unde am descoperit ca am uitat ceva in valiza si a trebuit sa ma extrag din alveola stramta ca un cosciug pentru a ma da jos, a lua din valiza ce uitasem si sa ma re-introduc in pat. Complicat, mai ales atunci cand esti supraponderal.

Si tocmai cand meditam mai abitir la cat de complicata e viata cand ai burta si nu faci sport a intrat in compartiment un tip care nu avea maini. Adica nu le avea deloc, din umeri. Si-a dat jos rucsacul din spate cu o miscare lejera (n-am inteles cum statea fara sa ii cada), si-a frecat cu o miscare experta caciula de perete, a scos cu dintii sticla de apa din rucsac de unde a baut putin, dupa care s-a dus la compartimentul nasului sa isi ia lenjeria de pat (ca in Romania in general nu ti-o aduce nasul, nasul e persoana importanta, trebuie sa ti-o iei singur). Nici macar pentru el nu a adus-o nasul, si-a adus-o singur tinand-o intre barba si piept. M-am simtit inundat de tot felul de sentimente amestecate, jena, revolta, mila, admiratie.

Cand s-a intors m-am oferit sa ii asez eu lenjeria pe pat. M-a refuzat. Am insistat. A acceptat, a spus simplu multumesc, si-a bagat niste casti in urechi (nu ma intrebati cum) si s-a culcat. Mie imi cam sarise somnul.

Mi-am adus aminte de hoardele de vaicaritori din viata mea personala si profesionala, inclusiv de bunul meu obicei de a da vina uneori pe destin cand afara ploua iar eu aveam neaparata nevoie de soare in ziua respectiva.

Probabil ca 99% din oamenii pe care ii cunosc daca n-ar avea maini si ar fi singuri ar sta acasa. Tipul acela a ales sa calatoreasca, mai precis intr-un soi de pelerinaj la nush' ce manastire, cum mi-a spus a doua zi. Avea cateva zile libere si si-a permis o mica vacanta, apoi se intorcea acasa, ca avea treaba.

Mie recunosc ca mi-a dat o tema de casa. Despre relativitatea lui "a putea" si "a nu putea" sa faci ceva.

Mi-a fost jena sa ii fac o fotografie, asa ca ilustrez acest post cu un videoclip cu un tip care a ales sa isi foloseasca scaunul cu rotile pentru a se bucura de viata.

Cati dintre voi ati fi dispusi sa faceti asta?

Comments

Mi-a plăcut sloganul despre

Mi-a plăcut sloganul despre atitudine...
Cât despre filmuleţ... Când era tipul că scaunul în sus şi a apărut scris "disabled?" primul meu răspuns a fost "not yet!"

Smile)

Până la urmă suntem liberi să facem ce vrem cu viaţa dar ar fi păcat să foloseşti un pretext altfel frumos, cum ar fi "auto-depăşirea" pentru a renunţa la viaţă...

Nu stiu daca e vorba atat de "auto-depasire"

Nu stiu daca e vorba atat de "auto-depasire" cat mai ales despre experienta (in sensul de "traire").

Tipul pe care l-am intalnit eu in tren nu avea nimic de demonstrat ci traia pur si simplu asa cum considera el mai bine. Si imi place sa cred ca si tipul din videoclip vede lucrurile cam la fel. Sigur, doar cred asta, pentru ca nu l-am cunoscut, dar mi-e greu sa cred ca face ceea ce face doar ca sa "se dea mare".



Smokers | video_youtube